”...În primăvara anului 1944, armata sovietică pătrunde în Moldova şi se formează front de rezistenţă la Iaşi. Mii de refugiaţi au venit la noi în Muntenia. O familie am primit-o şi noi. Americanii au început bombardamentele asupra oraşelor, provocând în mare panică populaţia, ca să rupem legătura de alianţă cu nemţii. La 20 mai, contingentul 1945 primeşte ordin de încorporare care urmau, ca nişte miei la junghiere, după trei luni de instruire, să intre pe front. Mamele, sfâşiate de durere, petreceau copiii nevinovaţi la moarte.
Mama, în hohote de plâns, cerând iertare la Dumnezeu că nu m-a lăsat să mă duc la mănăstire, mă petrecea, bătându-şi pieptul, printre femei. Când aproape să ieşim din sat, cu cuferele la spinare, gata, înaintea noastră, venind de la Găujani, apare o femeie bătrână, săracă, îmbrăcată prost, mică şi urâtă. Întâlnirea cu asemenea fiinţă se credea că este pagubă, nenorocire şi tot ce este rău. Băieţii, împreună cu mamele lor, fără să se gândească unde mergeam noi, s-au năpustit asupra ei, şi ocărând-o în tot felul şi scuipând-o au trântit-o în şanţ. Eu, indignat de fapta lor, am venit în ajutorul bătrânei, am îmbrâncit băieţii şi am ridicat-o din şanţ. Biata femeie, s-a rugat, făcându-şi cruce, pentru ca să vin acasă sănătos din armată şi război, iar pe ei i-a blestemat. Şi aşa s-a întâmplat. Toţi aceia au murit pe front!...
...Ne-am prezentat la Regimentul II Transmisiuni Aero în Bucureşti. De acolo, cu cuferele în spate, pe jos, noaptea, am luat-o pe centură la Jilava şi am continuat drumul până în satul Novaci, pe malul Argeşului. Acolo s-a format tabără...
...După o lună de zile de instrucţie, la Novaci, s-au hotărât să ne ducă în Ardeal. Astfel am început milităria care în loc să mă umple de râvnă şi de dragoste pentru patrie, să mă văd deprimat din zi în zi.
Regimentul nostru era de specialitate pentru telegrafie şi întinderea liniilor cu cablu efef, gros şi subţire şi telefonice permanente. Totodată făceam şi instrucţie de infanterie. Avea un efectiv de o mie de ostaşi.
La Novaci eram aproape de Bucureşti şi puteam să fim uşor descoperiţi şi bombardaţi, deşi pe malul Argeşului aveam numai stoluri de răchită pe unde făceam instruirea. Comandanţii au găsit cu cale să ne ducă în Ardeal la o localitate Viştea, aproape de Făgăraş.
Am fost îmbarcaţi la un tren, ca de marfă, cu vagoane închise, în care aveam tot echipamentul trebuitor pentru formarea taberei de campanie.
Când să ieşim din Bucureşti s-a sunat prealarma şi mai târziu alarma. La Conţeşti au apărut avioanele pentru bombardament. S-a oprit trenul, gorniştii au sunat alarma şi am primit ordin să ieşim din tren şi să ne ascundem pe câmp. Porumbul era la genunchi. Am fost observaţi din avioane, dar au mers să bombardeze Bucureştii. Acolo au avut o mare rezistenţă a avioanelor noastre de vânătoare. După o luptă de douăzeci de minute la Bucureşti au venit, luptându-se, la noi. Erau 10-12 avioane americane cu două corpuri şi tot atâtea avioane mici de vânătoare ale noastre luptându-se cu ele.
La Conţeşti era câmpie întinsă cultivată cu porumb. Veneau avioanele până aproape de pământ de fâlfâiau porumbii ca de vifor puternic şi, lăsându-se într-o parte, trăgeau asupra noastră din avioane cu mitralierele. În lupta lor, două s-au prăbuşit şi au luat foc. Eu eram la un mărăcine. Mă rugam şi gloanţele curgeau pe lângă mine, ridicând ţărâna în sus. Mă rugam la Dumnezeu să facă ce va voi cu mine şi nu mi-era frică. Nu văzusem niciodată lupta aeriană a avioanelor. Era ceva apocaliptic. Veneau unele împotriva altora. Se înălţau, coborau în picaj, se rostogoleau şi altele coborau aproape de pământ, trăgând cu mitralierele.
Maiorul, care luase comanda pentru apărarea noastră se plimba pe lângă vagoane şi striga cât putea să nu ne fie frică şi să nu mişte nici unul. Un avion a venit de-a lungul trenului, trăgând asupra lui. Ca prin minune, maiorul n-a fost atins şi nici unul dintre ostaşi. Încă două avioane au atins înaltele tensiuni şi s-au prăbuşit în flăcări. După o jumătate de oră avioanele s-au răspândit în toate părţile şi ne-au lăsat. Gorniştii au sunat adunarea şi ne-am strâns ca să mergem înainte. S-a făcut efectivul şi lipsea un ostaş. S-au răspândit pe tot câmpul echipe să-1 caute. După două ore l-au găsit şi au venit cu el. Speriat se dusese tocmai la trei kilometri într-un sat şi acolo l-au găsit.
După întâmplarea de la Conţeşti, rugându-mă lui Dumnezeu, mulţumindu-I că ne-a scăpat de moarte, am mers înainte...
...Viştea de Jos este o localitate între Sâmbăta şi Arpaş, aproape de oraşul Făgăraş, jud. Braşov.
În partea de nord are calea ferată şi peste calea ferată este Oltul. Dincolo de Olt încep dealuri înalte cu păduri de fag şi brazi. La sud se întinde valea Oltului pe o lăţime de 12 km până la poalele Munţilor Făgăraş. Până să soseşti acolo, la 7-8 km este localitatea Viştea de Sus şi după 4 km, la poalele munţilor, este Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitoria lui Constantin Bâncoveanu. Din munţi, spre Olt, pleacă râul Viştea cu apă cristalină care curge în repejune, trecând peste genunchi şi se varsă în Olt. Aici pe malul Viştei, aproape de vărsarea ei în Olt, la localitatea Viştea de Jos, despre care vorbim, într-un loc mlăştinos, unde se făcea târg pentru vânzarea vitelor, ne-am fixat tabăra. Din locul acela, ostaşii au făcut un adevărat parc mare şi de o rară frumuseţe.
S-au făcut şanţuri de scurgere amenajate frumos de jur-împrejurul unui frumos platou cu o mare cruce în mijloc şi după şanţuri aveam instalate corturi de campanie cu alee frumoasă. La fiecare cort aveam flori decorative şi desene din cărămizi şi pietre frumos ornamentate. Corturile aveau două rânduri de paturi jos şi alte două suprapuse. Acolo încăpea un pluton de 40 de ostaşi plus opt comandanţi de grupă şi încheietori. La mijloc aveam rastelul de arme.
Eu făceam parte din compania de instrucţie care, pe lângă instruirea de specialitate, făceam instruire de infanterie. Întindeam linii telefonice cu cablu efef, gros şi subţire cu instruirea echipelor de deranjament şi totodată ne instruiau pentru lupta infanteristului. Celelalte companii erau de specialitate pentru alfabetul morse şi telefoane cu băieţi bine pregătiţi. Cei mai mulţi dintre ei aveau liceul la bază. Eu eram în plutonul întâi în grupa întâia, camarad de grupă cu Ion Bărbătescu din Găujani. La alt pluton aveam şi pe Nicu Lucreţiu, tot din Găujani. La alte companii mai aveam doi băieţi din Oarja.
Tabăra avea peste 20 de corturi de jur-împrejurul parcului. Cortul nostru era pe malul Viştei.
Toată aşezarea aceasta era făcută cu munca ostaşilor. Pentru ridicarea nivelului mlăştinos s-au cărat de către ostaşi 50-60 de vagoane de pământ şi pietriş dintr-un deal cu tărgile. Peste băiatul din Oarja s-a surpat dealul din care căram şi cu multă greutate a fost scos şi salvat. Era sărmanul, cu spinarea jupuită. A fost internat în spital şi abia a scăpat cu viaţă...
...Din nefericire, la plutonul unu, în care eram eu şi cu Dumitru lui Bărbătescu din Găujani, aveam cei mai răi comandanţi de grupă din regiment. Dintre ei cei mai răi erau sergentul Anceri, care era bucovinean, şi caporalul Căruţă, care era basarabean. Erau foarte milităroşi, dar ne şi batjocoreau din cale afară. Le plăcea să ne chinuiască bestial!...
...De foarte multe ori, sub motiv că fac cu noi exerciţiu pentru alarmă, ne pomeneam cu ei, în miezul nopţii, că dădeau comandă de echipare pentru alarmă. Doamne, ce grozave lucruri puteai să vezi atunci! Săream toţi din paturi să ne echipăm şi să ne luăm armele din rastel! Dar nici nu ne lăsa bine să ne îmbrăcăm, de multe ori, cu echipamentul în braţe, comandau ieşirea afară şi îmbrăcaţi pe jumătate ne băgau în Viştea cu echipament cu tot. Apoi instrucţie, culcări de nu mai ştiai de tine, de echipament şi de armă. Tocmai dimineaţa mai recunoşteai ce este al tău!
...Primisem garnitură de efecte noi gri-bleu, întrucât noi făceam parte de aeronautică. La terenul de instrucţie, prin diferite locuri uneori departe de tabără 7-8 sute de metri, mergeam cântând, fie cu armele pentru teme de luptă de infanterie, fie cu bobinele în spate şi cu unelte de întinderea liniilor telefonice. Când soseam la terenul indicat primeam ordin pentru dezechipare la chiloţi şi încălţaţi. Restul de îmbrăcăminte erau aşezate frumos, întocmite pe grupe şi lăsate în grija unui paznic.
Se începea instrucţia cu fel de fel de teme de luptă, cu înaintări, prin rostogolire, cu forme de trageri şi punerea baionetei pentru lupta piept la piept. Şi acestea prin răzoare, mărăcini. Eram jupuiţi şi cu umerii negri de mânuirea armei. Transpiraţi, când trăgeau arma pe umăr, spre împlinirea comenzii, ni se jupuia pielea. Apoi, când nu le convenea executarea comenzilor, suiam dealurile sărind ca broasca. Era cea mai mare pedeapsă și cea mai mare bătaie de joc să faci asemenea exerciţiu. Pe lângă aceasta făceau cu noi şi zeci de comenzi „culcat” cu ridicările de rigoare.
La întinsul liniilor, cu bobinele în spate, trebuia o echipă să întindem firele prin pomi şi copaci, cu telefoanele după noi, înnodând cablurile cu o viteză de 4 km pe oră. trasele erau trecute de pe role pe suporți permanenţi și de asemenea pe stâlpi. Aceeași procedură era la strângerea firelor și schimbarea traseelor; ântreaga muncă o făceam în șort, dezbrăcați pentru a nu deteriora echipamentul.
La tragere mergeam peste Olt pe pod mobil împins de valuri. Acolo începeau dealuri cu brazi şi fagi. Până să ne vină rândul la tragere, făceam intensiv instrucţie de front.
Odată sergentul Anceri a luat comanda plutonului şi a început cu comenzile „ruperea rândurilor” și „adunarea” în diferite poziţii. Ce i-a venit lui, a dat comanda: „în Olt, fuga marş!” Şi Oltul era din mal până în mal. Când a comandat el, eram la o depărtare de 50-60 de metri de Olt. Ne-am îndreptat fugind toţi să ne aruncăm în Olt. Când ne-am apropiat făceam paşii tot mai mărunţi. Atunci a comandat să venim în poziţia de drepţi. Dar în momentul acela un ostaş s-aruncase în Olt. Atunci a comandat unuia pe care-l ştia bun înotător să-l salveze. Acela era un băiat robust şi s-a aruncat îmbrăcat în valurile Oltului. Ostaşul care se îneca era dus de valuri şi când apărea, dând din mâini şi din picioare înghiţind apă, când dispărea. Dar cel care încerca să-l salveze era foarte bun înotător şi experimentat în asemenea cazuri. Ca o săgeată s-a vârât pe sub cel care se îneca şi l-a luat pe umeri şi a venit cu el la mal. Noi am rămas înmărmuriţi în faţa acestei întâmplări. O clipă, dacă nu intervenea comanda de drepţi, tot plutonul era înecat în valurile Oltului. Sergentul, în loc să renunţe, a lăsat pe cei doi să se scurgă de apă şi să-şi revină şi, făcând pe grozavul, a început să facă atunci cu noi culcări şi sărituri ca broasca de ne făcuse numai spume, justificând că numai acela care sărise în Olt merita să fie numit ostaş apărător de patrie...
...Trecuseră două luni de la încorporare. Ne instruisem aproape şi nu depusesem jurământul. În ziua hotărâtă am fost, tot regimentul, adunaţi în careu. În mijloc s-a aşezat o masă cu Evanghelia, Crucea, cărţi de slujbă şi drapelul tricolor, pentru depunerea Jurământului. La depunerea jurământului au venit: primarul cu funcţionarii primăriei, şeful de post şi preotul satului.
Colonelul, Caliga Darie, cu voce foarte puternică ne-a ţinut, mai întâi o cuvântare de mulţumire pentru instruirea noastră şi, mai ales, pentru munca depusă de noi de a transforma o mlaştină în frumoasă tabără militară. A continuat cu un cuvânt patriotic şi apoi a venit momentul depunerii jurământului.
După un ofiţer, cu bună dicţiune, am rostit formula jurământului, pe grupe, cu mâinile pe drapel în Numele Sfintei Treimi, credinţă şi devotament patriei, Regelui Mihai I şi Mareşalului Ion Antonescu, după care am sărutat Evanghelia, Crucea şi drapelul. Colonelul da mâna cu fiecare dintre noi şi treceam în front, urmând alţii în ordinea companiilor, plutoanelor şi grupelor respective.
S-a făcut slujba Tedeumului de către preot, am servit masă bogată şi am avut liber apoi toată ziua.
Seara ne-am culcat fiecare la cortul său şi, fără nici o grijă, am adormit.
Pe la miezul nopţii sergentul Anceri a strigat cu putere: „Atenţiune! Deşteptarea! Să nu mişte nici unul! Se dă milităria jos din pod!” S-a aprins lumina şi perdeaua de deasupra cortului se desface. Apoi peste paturi, cu un cearşaf înfăşurată, coboară milităria. Era unul dintre instructorii plutonului cu centura în mână. Anceri, cu ceilalţi instructori, îi prezintă cu arma onorul. Milităria, coborâtă din pod, se adresează nouă: „Picioarele la interval". Fiecare şi-au întins labele picioarelor la marginea patului. După o poruncă, să nu mişte nici unul, a urmat lovituri cu centura pentru fiecare, din partea „Milităriei”, apoi echiparea şi instrucţia îngrozitoare de noapte cu strigăte puternice de oameni nebuni. Era un haraiman de toată groaza...
După o oră, cât a durat damblaua Milităriei coborâtă din pod, am mers la culcare, bătuţi şi batjocoriţi în toate felurile...
...Jurământul ne adusese „milităria coborâtă din pod" şi am intrat într-o fază de instrucţie şi de mizerie de nedescris. Mâncarea era tot mai proastă şi insuficientă. Timpul după masă de odihnă era pentru ştergerea armelor şi curăţirea efectelor militare, cu încălţămintea curăţită şi lustruită, ca a doua zi, iar, să ne murdărim după atâta instrucţie, mai mult în batjocură. La inspecţia armelor, fie că erau perfect curate, fie că nu, primeam lovituri ale patului armei peste faţă sau în piept de ne da grămadă. Instructorul ne punea să ţinem arma cu ţeava înspre el, cu deschizătorul tras ca să poată observa. Se uita şi izbea cu putere patul armei în faţa sau în pieptul ostaşului. Nu aveai voie să mergi unde erai trimis, decât în pas alergător şi la întâlnirea cu un gradat trebuia să-l saluţi în pas de defilare.
Căpitanul companiei, Negrilă, cred că dăduse ordin pentru aceste instrucţii exagerate şi ca se încredinţeze de executarea lor, ne-a strâns într-o zi, în careu. A comandat ca toţi ofiţerii, subofiţerii şi instructorii de sub comanda lui să-l lase singur cu trupa ca să stea de vorbă cu noi. A început cu cuvinte măgulitoare, că el vrea să ştie cum se poartă cu noi ofiţerii, subofiţerii şi mai ales instructorii, dacă face cu noi broasca, apoi culcări, instrucţie neîngăduită, exagerată, dacă se poartă cu noi după cuviinţă şi nu ne trezeşte noaptea pentru alarmă şi cum este problema cu spălatul picioarelor şi bătaia la uşa cortului.
Eram şase plutoane în compania lui şi au ieşit mulţi la raport şi au spus tot adevărul. Ne-a asigurat că n-o să se mai întâmple nimic din cele ce i se aduce la cunoştinţă. După aceea ne-a lăsat liberi şi a chemat instructorii, fără noi, şi în loc să-i dojenească şi să-i pedepsească, le-a adus la cunoştinţă cele raportate şi i-a încurajat să se poarte şi mai rău cu noi. Ei au venit bucuroşi spre noi cu multe ameninţări. După aceea, a urmat şi mai multă mizerie şi o instrucţie infernală. Lucrul acesta a făcut pe 4-5 militari să dezerteze. Au fost urmăriţi, prinşi şi readuşi în tabără. După legile de atunci au fost condamnaţi cu 75 de lovituri la spate în faţa regimentului. Toţi erau moldoveni. Mă îngrozesc când mă gândesc cum şi-au luat pedeapsa aceşti dezertori şi încă alţii, pentru astfel de motive.
În faţa regimentului, adunat în careu, cel condamnat era întins cu fundul gol pe o pătură, ţinut de patru ostaşi să nu poată mişca. Majurul uneia dintre companii primea ordin să execute loviturile în faţa colonelului, comandantul regimentului şi a colonelului medic. Loviturile erau groaznice, pe fundul gol, cu centura, de ţâşnea sângele şi osânditul zbiera cât putea de durere. După 10-15 lovituri, se făcea o mică pauză, în care era întrebat medicul dacă mai poate suporta. Şi colonelul medic era un om fără milă, făcea semn să lovească înainte până se împlineau cele 25 de lovituri. Majurul se întorcea cu centura plină de sânge. Câte unul era mai cu milă şi nu bătea cum cerea colonelul. Îl oprea că nu este bine şi chema altul care lovea cu putere cum cerea colonelul. După o săptămână urma să fie bătut iarăşi până completa cele 75 de lovituri.
În felul acesta mulţi doreau să fie trimişi pe front, fiindcă, dacă este de la Dumnezeu să moară, mai bine acolo decât asemenea cumplită viaţă.
Iată ce ne-a adus „milităria coborâtă din pod”!...
...Întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi alianţa cu armata Sovietică ne-a găsit bine instruiţi ca militari. Ruperea frontului de la Iaşi a adus puhoiul de ruşi care mergeau pe frontul din Apus ca vai de ei: zdrenţuroşi şi printre ei oameni bătrâni şi femei cu efecte militare, cu caii căzuţi prin şanţuri. Caii erau înlocuiţi cu căruţe cu tot de la populaţie. Ne-am pomenit cu zeci de căruţe, cu cai, cu femei ţipând în tabăra noastră. Am primit ordin să ne înarmăm şi să nu dăm voie ruşilor în tabără. N-au îndrăznit să ne atace. Astfel, au scăpat, bietele femei cu căruţele şi cu caii lor prin noi. A doua zi s-a terminat cu pedestrimea şi cu caii şi căruţele lor şi au început maşinile militare. Dar şi pe acelea voiau să le schimbe. Aproape de Făgăraş, două maşini militare ale regimentului nostru au fost luate de ruşi.
La câteva zile regimentul a fost strâns în careu şi am rostit în comun un legământ să luptăm cu armata sovietică împotriva nemţilor...
...Peste câteva zile am primit ordin să merg pe front, cu un nou detaşament. Am anunţat pe Dumitru, care primise învoire acasă şi i-am dat hainele civile să le aducă la Humele, că plec pe front. Plângând, ne-am despărţit. El a venit acasă şi a dat hainele trimise mamei. Sărmana, puteţi să vă imaginaţi ce jale a fost pe ea şi pe surorile mele! M-au jelit cu inimile sfâşiate de durere pe toate drumurile!..
...Imediat am primit ordin special să mă prezint la o unitate de artilerie în Sibiu. Când m-am prezentat, era spre seară. Am fost introdus într-o sală foarte mare a unei clădiri cu etaj, care da în stradă. Acolo era un locotenent cu zeci de telefoane pe mese, cu fişe şi registre de mesagii pentru alarmă. A făcut un instructaj cu mine cum să primesc şi să transmit mesagiile şi cum să le înregistrez şi a plecat, fără să-mi spună nimic altceva. Toată noaptea n-am dormit, fiind atent la telefoane şi cum să primesc şi să transmit mesagiile şi să le înregistrez. Am avut numai câteva cazuri de primire şi de transmitere, pe care le-am şi înregistrat, aşa cum mă învăţase locotenentul. Până atunci nu lucrasem la aşa ceva...
...A doua zi, la ora opt, a venit locotenentul cu 5-6 elevi, care făcuseră armata cu termen redus şi a luat în primire aparatele telefonice de campanie cu transmiterea mesagiilor de alarmă. Locotenentul mi-a mulţumit pentru înregistrarea mesagiilor şi am rămas să lucrez cu ei.
Înainte de a înceta războiul ne-am mutat, cu toate aparatele, fişele şi registrele, la un profesor neamţ, care avea o casă cu etaj, foarte mare, în Sibiu, pe strada care acum se numeşte a Moscovei...
...În 28 aprilie 1945, s-a publicat capitularea Germaniei hitleriste şi încetarea războiului. Era în ziua de Paşti. În tot Sibiul se auzea salvă de tunuri şi de arme de foc. Camarazii mei, chiuind de bucurie, trăgeau şi ei în castanii de pe marginea străzii, în timp ce mă rugam, mulţumind lui Dumnezeu; după care am scris poezia „Pace vouă!" Camarazii mei au luat toate registrele şi fişele mesagiilor de alarmă şi pe cele completate şi pe cele necompletate şi le-au dat foc în curtea profesorului. Eu mi-am luat dintre ele trei registre, necompletate, pe care, mai târziu, le-am umplut cu poezii. Le am şi acum în manuscrisele mele.
Am avut apoi cinci luni de viaţă militară complet liberă. Am avut prilejul să citesc aproape toate cărţile teologice procurate şi Sfânta Scriptură şi să scriu poeme şi poezii...”
Fragment din povestirea «Crucea vieții mele» – manuscris
Mama, în hohote de plâns, cerând iertare la Dumnezeu că nu m-a lăsat să mă duc la mănăstire, mă petrecea, bătându-şi pieptul, printre femei. Când aproape să ieşim din sat, cu cuferele la spinare, gata, înaintea noastră, venind de la Găujani, apare o femeie bătrână, săracă, îmbrăcată prost, mică şi urâtă. Întâlnirea cu asemenea fiinţă se credea că este pagubă, nenorocire şi tot ce este rău. Băieţii, împreună cu mamele lor, fără să se gândească unde mergeam noi, s-au năpustit asupra ei, şi ocărând-o în tot felul şi scuipând-o au trântit-o în şanţ. Eu, indignat de fapta lor, am venit în ajutorul bătrânei, am îmbrâncit băieţii şi am ridicat-o din şanţ. Biata femeie, s-a rugat, făcându-şi cruce, pentru ca să vin acasă sănătos din armată şi război, iar pe ei i-a blestemat. Şi aşa s-a întâmplat. Toţi aceia au murit pe front!...
...Ne-am prezentat la Regimentul II Transmisiuni Aero în Bucureşti. De acolo, cu cuferele în spate, pe jos, noaptea, am luat-o pe centură la Jilava şi am continuat drumul până în satul Novaci, pe malul Argeşului. Acolo s-a format tabără...
...După o lună de zile de instrucţie, la Novaci, s-au hotărât să ne ducă în Ardeal. Astfel am început milităria care în loc să mă umple de râvnă şi de dragoste pentru patrie, să mă văd deprimat din zi în zi.
Regimentul nostru era de specialitate pentru telegrafie şi întinderea liniilor cu cablu efef, gros şi subţire şi telefonice permanente. Totodată făceam şi instrucţie de infanterie. Avea un efectiv de o mie de ostaşi.
La Novaci eram aproape de Bucureşti şi puteam să fim uşor descoperiţi şi bombardaţi, deşi pe malul Argeşului aveam numai stoluri de răchită pe unde făceam instruirea. Comandanţii au găsit cu cale să ne ducă în Ardeal la o localitate Viştea, aproape de Făgăraş.
Am fost îmbarcaţi la un tren, ca de marfă, cu vagoane închise, în care aveam tot echipamentul trebuitor pentru formarea taberei de campanie.
Când să ieşim din Bucureşti s-a sunat prealarma şi mai târziu alarma. La Conţeşti au apărut avioanele pentru bombardament. S-a oprit trenul, gorniştii au sunat alarma şi am primit ordin să ieşim din tren şi să ne ascundem pe câmp. Porumbul era la genunchi. Am fost observaţi din avioane, dar au mers să bombardeze Bucureştii. Acolo au avut o mare rezistenţă a avioanelor noastre de vânătoare. După o luptă de douăzeci de minute la Bucureşti au venit, luptându-se, la noi. Erau 10-12 avioane americane cu două corpuri şi tot atâtea avioane mici de vânătoare ale noastre luptându-se cu ele.
La Conţeşti era câmpie întinsă cultivată cu porumb. Veneau avioanele până aproape de pământ de fâlfâiau porumbii ca de vifor puternic şi, lăsându-se într-o parte, trăgeau asupra noastră din avioane cu mitralierele. În lupta lor, două s-au prăbuşit şi au luat foc. Eu eram la un mărăcine. Mă rugam şi gloanţele curgeau pe lângă mine, ridicând ţărâna în sus. Mă rugam la Dumnezeu să facă ce va voi cu mine şi nu mi-era frică. Nu văzusem niciodată lupta aeriană a avioanelor. Era ceva apocaliptic. Veneau unele împotriva altora. Se înălţau, coborau în picaj, se rostogoleau şi altele coborau aproape de pământ, trăgând cu mitralierele.
Maiorul, care luase comanda pentru apărarea noastră se plimba pe lângă vagoane şi striga cât putea să nu ne fie frică şi să nu mişte nici unul. Un avion a venit de-a lungul trenului, trăgând asupra lui. Ca prin minune, maiorul n-a fost atins şi nici unul dintre ostaşi. Încă două avioane au atins înaltele tensiuni şi s-au prăbuşit în flăcări. După o jumătate de oră avioanele s-au răspândit în toate părţile şi ne-au lăsat. Gorniştii au sunat adunarea şi ne-am strâns ca să mergem înainte. S-a făcut efectivul şi lipsea un ostaş. S-au răspândit pe tot câmpul echipe să-1 caute. După două ore l-au găsit şi au venit cu el. Speriat se dusese tocmai la trei kilometri într-un sat şi acolo l-au găsit.
După întâmplarea de la Conţeşti, rugându-mă lui Dumnezeu, mulţumindu-I că ne-a scăpat de moarte, am mers înainte...
...Viştea de Jos este o localitate între Sâmbăta şi Arpaş, aproape de oraşul Făgăraş, jud. Braşov.
În partea de nord are calea ferată şi peste calea ferată este Oltul. Dincolo de Olt încep dealuri înalte cu păduri de fag şi brazi. La sud se întinde valea Oltului pe o lăţime de 12 km până la poalele Munţilor Făgăraş. Până să soseşti acolo, la 7-8 km este localitatea Viştea de Sus şi după 4 km, la poalele munţilor, este Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitoria lui Constantin Bâncoveanu. Din munţi, spre Olt, pleacă râul Viştea cu apă cristalină care curge în repejune, trecând peste genunchi şi se varsă în Olt. Aici pe malul Viştei, aproape de vărsarea ei în Olt, la localitatea Viştea de Jos, despre care vorbim, într-un loc mlăştinos, unde se făcea târg pentru vânzarea vitelor, ne-am fixat tabăra. Din locul acela, ostaşii au făcut un adevărat parc mare şi de o rară frumuseţe.
S-au făcut şanţuri de scurgere amenajate frumos de jur-împrejurul unui frumos platou cu o mare cruce în mijloc şi după şanţuri aveam instalate corturi de campanie cu alee frumoasă. La fiecare cort aveam flori decorative şi desene din cărămizi şi pietre frumos ornamentate. Corturile aveau două rânduri de paturi jos şi alte două suprapuse. Acolo încăpea un pluton de 40 de ostaşi plus opt comandanţi de grupă şi încheietori. La mijloc aveam rastelul de arme.
Eu făceam parte din compania de instrucţie care, pe lângă instruirea de specialitate, făceam instruire de infanterie. Întindeam linii telefonice cu cablu efef, gros şi subţire cu instruirea echipelor de deranjament şi totodată ne instruiau pentru lupta infanteristului. Celelalte companii erau de specialitate pentru alfabetul morse şi telefoane cu băieţi bine pregătiţi. Cei mai mulţi dintre ei aveau liceul la bază. Eu eram în plutonul întâi în grupa întâia, camarad de grupă cu Ion Bărbătescu din Găujani. La alt pluton aveam şi pe Nicu Lucreţiu, tot din Găujani. La alte companii mai aveam doi băieţi din Oarja.
Tabăra avea peste 20 de corturi de jur-împrejurul parcului. Cortul nostru era pe malul Viştei.
Toată aşezarea aceasta era făcută cu munca ostaşilor. Pentru ridicarea nivelului mlăştinos s-au cărat de către ostaşi 50-60 de vagoane de pământ şi pietriş dintr-un deal cu tărgile. Peste băiatul din Oarja s-a surpat dealul din care căram şi cu multă greutate a fost scos şi salvat. Era sărmanul, cu spinarea jupuită. A fost internat în spital şi abia a scăpat cu viaţă...
...Din nefericire, la plutonul unu, în care eram eu şi cu Dumitru lui Bărbătescu din Găujani, aveam cei mai răi comandanţi de grupă din regiment. Dintre ei cei mai răi erau sergentul Anceri, care era bucovinean, şi caporalul Căruţă, care era basarabean. Erau foarte milităroşi, dar ne şi batjocoreau din cale afară. Le plăcea să ne chinuiască bestial!...
...De foarte multe ori, sub motiv că fac cu noi exerciţiu pentru alarmă, ne pomeneam cu ei, în miezul nopţii, că dădeau comandă de echipare pentru alarmă. Doamne, ce grozave lucruri puteai să vezi atunci! Săream toţi din paturi să ne echipăm şi să ne luăm armele din rastel! Dar nici nu ne lăsa bine să ne îmbrăcăm, de multe ori, cu echipamentul în braţe, comandau ieşirea afară şi îmbrăcaţi pe jumătate ne băgau în Viştea cu echipament cu tot. Apoi instrucţie, culcări de nu mai ştiai de tine, de echipament şi de armă. Tocmai dimineaţa mai recunoşteai ce este al tău!
...Primisem garnitură de efecte noi gri-bleu, întrucât noi făceam parte de aeronautică. La terenul de instrucţie, prin diferite locuri uneori departe de tabără 7-8 sute de metri, mergeam cântând, fie cu armele pentru teme de luptă de infanterie, fie cu bobinele în spate şi cu unelte de întinderea liniilor telefonice. Când soseam la terenul indicat primeam ordin pentru dezechipare la chiloţi şi încălţaţi. Restul de îmbrăcăminte erau aşezate frumos, întocmite pe grupe şi lăsate în grija unui paznic.
Se începea instrucţia cu fel de fel de teme de luptă, cu înaintări, prin rostogolire, cu forme de trageri şi punerea baionetei pentru lupta piept la piept. Şi acestea prin răzoare, mărăcini. Eram jupuiţi şi cu umerii negri de mânuirea armei. Transpiraţi, când trăgeau arma pe umăr, spre împlinirea comenzii, ni se jupuia pielea. Apoi, când nu le convenea executarea comenzilor, suiam dealurile sărind ca broasca. Era cea mai mare pedeapsă și cea mai mare bătaie de joc să faci asemenea exerciţiu. Pe lângă aceasta făceau cu noi şi zeci de comenzi „culcat” cu ridicările de rigoare.
La întinsul liniilor, cu bobinele în spate, trebuia o echipă să întindem firele prin pomi şi copaci, cu telefoanele după noi, înnodând cablurile cu o viteză de 4 km pe oră. trasele erau trecute de pe role pe suporți permanenţi și de asemenea pe stâlpi. Aceeași procedură era la strângerea firelor și schimbarea traseelor; ântreaga muncă o făceam în șort, dezbrăcați pentru a nu deteriora echipamentul.
La tragere mergeam peste Olt pe pod mobil împins de valuri. Acolo începeau dealuri cu brazi şi fagi. Până să ne vină rândul la tragere, făceam intensiv instrucţie de front.
Odată sergentul Anceri a luat comanda plutonului şi a început cu comenzile „ruperea rândurilor” și „adunarea” în diferite poziţii. Ce i-a venit lui, a dat comanda: „în Olt, fuga marş!” Şi Oltul era din mal până în mal. Când a comandat el, eram la o depărtare de 50-60 de metri de Olt. Ne-am îndreptat fugind toţi să ne aruncăm în Olt. Când ne-am apropiat făceam paşii tot mai mărunţi. Atunci a comandat să venim în poziţia de drepţi. Dar în momentul acela un ostaş s-aruncase în Olt. Atunci a comandat unuia pe care-l ştia bun înotător să-l salveze. Acela era un băiat robust şi s-a aruncat îmbrăcat în valurile Oltului. Ostaşul care se îneca era dus de valuri şi când apărea, dând din mâini şi din picioare înghiţind apă, când dispărea. Dar cel care încerca să-l salveze era foarte bun înotător şi experimentat în asemenea cazuri. Ca o săgeată s-a vârât pe sub cel care se îneca şi l-a luat pe umeri şi a venit cu el la mal. Noi am rămas înmărmuriţi în faţa acestei întâmplări. O clipă, dacă nu intervenea comanda de drepţi, tot plutonul era înecat în valurile Oltului. Sergentul, în loc să renunţe, a lăsat pe cei doi să se scurgă de apă şi să-şi revină şi, făcând pe grozavul, a început să facă atunci cu noi culcări şi sărituri ca broasca de ne făcuse numai spume, justificând că numai acela care sărise în Olt merita să fie numit ostaş apărător de patrie...
...Trecuseră două luni de la încorporare. Ne instruisem aproape şi nu depusesem jurământul. În ziua hotărâtă am fost, tot regimentul, adunaţi în careu. În mijloc s-a aşezat o masă cu Evanghelia, Crucea, cărţi de slujbă şi drapelul tricolor, pentru depunerea Jurământului. La depunerea jurământului au venit: primarul cu funcţionarii primăriei, şeful de post şi preotul satului.
Colonelul, Caliga Darie, cu voce foarte puternică ne-a ţinut, mai întâi o cuvântare de mulţumire pentru instruirea noastră şi, mai ales, pentru munca depusă de noi de a transforma o mlaştină în frumoasă tabără militară. A continuat cu un cuvânt patriotic şi apoi a venit momentul depunerii jurământului.
După un ofiţer, cu bună dicţiune, am rostit formula jurământului, pe grupe, cu mâinile pe drapel în Numele Sfintei Treimi, credinţă şi devotament patriei, Regelui Mihai I şi Mareşalului Ion Antonescu, după care am sărutat Evanghelia, Crucea şi drapelul. Colonelul da mâna cu fiecare dintre noi şi treceam în front, urmând alţii în ordinea companiilor, plutoanelor şi grupelor respective.
S-a făcut slujba Tedeumului de către preot, am servit masă bogată şi am avut liber apoi toată ziua.
Seara ne-am culcat fiecare la cortul său şi, fără nici o grijă, am adormit.
Pe la miezul nopţii sergentul Anceri a strigat cu putere: „Atenţiune! Deşteptarea! Să nu mişte nici unul! Se dă milităria jos din pod!” S-a aprins lumina şi perdeaua de deasupra cortului se desface. Apoi peste paturi, cu un cearşaf înfăşurată, coboară milităria. Era unul dintre instructorii plutonului cu centura în mână. Anceri, cu ceilalţi instructori, îi prezintă cu arma onorul. Milităria, coborâtă din pod, se adresează nouă: „Picioarele la interval". Fiecare şi-au întins labele picioarelor la marginea patului. După o poruncă, să nu mişte nici unul, a urmat lovituri cu centura pentru fiecare, din partea „Milităriei”, apoi echiparea şi instrucţia îngrozitoare de noapte cu strigăte puternice de oameni nebuni. Era un haraiman de toată groaza...
După o oră, cât a durat damblaua Milităriei coborâtă din pod, am mers la culcare, bătuţi şi batjocoriţi în toate felurile...
...Jurământul ne adusese „milităria coborâtă din pod" şi am intrat într-o fază de instrucţie şi de mizerie de nedescris. Mâncarea era tot mai proastă şi insuficientă. Timpul după masă de odihnă era pentru ştergerea armelor şi curăţirea efectelor militare, cu încălţămintea curăţită şi lustruită, ca a doua zi, iar, să ne murdărim după atâta instrucţie, mai mult în batjocură. La inspecţia armelor, fie că erau perfect curate, fie că nu, primeam lovituri ale patului armei peste faţă sau în piept de ne da grămadă. Instructorul ne punea să ţinem arma cu ţeava înspre el, cu deschizătorul tras ca să poată observa. Se uita şi izbea cu putere patul armei în faţa sau în pieptul ostaşului. Nu aveai voie să mergi unde erai trimis, decât în pas alergător şi la întâlnirea cu un gradat trebuia să-l saluţi în pas de defilare.
Căpitanul companiei, Negrilă, cred că dăduse ordin pentru aceste instrucţii exagerate şi ca se încredinţeze de executarea lor, ne-a strâns într-o zi, în careu. A comandat ca toţi ofiţerii, subofiţerii şi instructorii de sub comanda lui să-l lase singur cu trupa ca să stea de vorbă cu noi. A început cu cuvinte măgulitoare, că el vrea să ştie cum se poartă cu noi ofiţerii, subofiţerii şi mai ales instructorii, dacă face cu noi broasca, apoi culcări, instrucţie neîngăduită, exagerată, dacă se poartă cu noi după cuviinţă şi nu ne trezeşte noaptea pentru alarmă şi cum este problema cu spălatul picioarelor şi bătaia la uşa cortului.
Eram şase plutoane în compania lui şi au ieşit mulţi la raport şi au spus tot adevărul. Ne-a asigurat că n-o să se mai întâmple nimic din cele ce i se aduce la cunoştinţă. După aceea ne-a lăsat liberi şi a chemat instructorii, fără noi, şi în loc să-i dojenească şi să-i pedepsească, le-a adus la cunoştinţă cele raportate şi i-a încurajat să se poarte şi mai rău cu noi. Ei au venit bucuroşi spre noi cu multe ameninţări. După aceea, a urmat şi mai multă mizerie şi o instrucţie infernală. Lucrul acesta a făcut pe 4-5 militari să dezerteze. Au fost urmăriţi, prinşi şi readuşi în tabără. După legile de atunci au fost condamnaţi cu 75 de lovituri la spate în faţa regimentului. Toţi erau moldoveni. Mă îngrozesc când mă gândesc cum şi-au luat pedeapsa aceşti dezertori şi încă alţii, pentru astfel de motive.
În faţa regimentului, adunat în careu, cel condamnat era întins cu fundul gol pe o pătură, ţinut de patru ostaşi să nu poată mişca. Majurul uneia dintre companii primea ordin să execute loviturile în faţa colonelului, comandantul regimentului şi a colonelului medic. Loviturile erau groaznice, pe fundul gol, cu centura, de ţâşnea sângele şi osânditul zbiera cât putea de durere. După 10-15 lovituri, se făcea o mică pauză, în care era întrebat medicul dacă mai poate suporta. Şi colonelul medic era un om fără milă, făcea semn să lovească înainte până se împlineau cele 25 de lovituri. Majurul se întorcea cu centura plină de sânge. Câte unul era mai cu milă şi nu bătea cum cerea colonelul. Îl oprea că nu este bine şi chema altul care lovea cu putere cum cerea colonelul. După o săptămână urma să fie bătut iarăşi până completa cele 75 de lovituri.
În felul acesta mulţi doreau să fie trimişi pe front, fiindcă, dacă este de la Dumnezeu să moară, mai bine acolo decât asemenea cumplită viaţă.
Iată ce ne-a adus „milităria coborâtă din pod”!...
...Întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi alianţa cu armata Sovietică ne-a găsit bine instruiţi ca militari. Ruperea frontului de la Iaşi a adus puhoiul de ruşi care mergeau pe frontul din Apus ca vai de ei: zdrenţuroşi şi printre ei oameni bătrâni şi femei cu efecte militare, cu caii căzuţi prin şanţuri. Caii erau înlocuiţi cu căruţe cu tot de la populaţie. Ne-am pomenit cu zeci de căruţe, cu cai, cu femei ţipând în tabăra noastră. Am primit ordin să ne înarmăm şi să nu dăm voie ruşilor în tabără. N-au îndrăznit să ne atace. Astfel, au scăpat, bietele femei cu căruţele şi cu caii lor prin noi. A doua zi s-a terminat cu pedestrimea şi cu caii şi căruţele lor şi au început maşinile militare. Dar şi pe acelea voiau să le schimbe. Aproape de Făgăraş, două maşini militare ale regimentului nostru au fost luate de ruşi.
La câteva zile regimentul a fost strâns în careu şi am rostit în comun un legământ să luptăm cu armata sovietică împotriva nemţilor...
...Peste câteva zile am primit ordin să merg pe front, cu un nou detaşament. Am anunţat pe Dumitru, care primise învoire acasă şi i-am dat hainele civile să le aducă la Humele, că plec pe front. Plângând, ne-am despărţit. El a venit acasă şi a dat hainele trimise mamei. Sărmana, puteţi să vă imaginaţi ce jale a fost pe ea şi pe surorile mele! M-au jelit cu inimile sfâşiate de durere pe toate drumurile!..
...Imediat am primit ordin special să mă prezint la o unitate de artilerie în Sibiu. Când m-am prezentat, era spre seară. Am fost introdus într-o sală foarte mare a unei clădiri cu etaj, care da în stradă. Acolo era un locotenent cu zeci de telefoane pe mese, cu fişe şi registre de mesagii pentru alarmă. A făcut un instructaj cu mine cum să primesc şi să transmit mesagiile şi cum să le înregistrez şi a plecat, fără să-mi spună nimic altceva. Toată noaptea n-am dormit, fiind atent la telefoane şi cum să primesc şi să transmit mesagiile şi să le înregistrez. Am avut numai câteva cazuri de primire şi de transmitere, pe care le-am şi înregistrat, aşa cum mă învăţase locotenentul. Până atunci nu lucrasem la aşa ceva...
...A doua zi, la ora opt, a venit locotenentul cu 5-6 elevi, care făcuseră armata cu termen redus şi a luat în primire aparatele telefonice de campanie cu transmiterea mesagiilor de alarmă. Locotenentul mi-a mulţumit pentru înregistrarea mesagiilor şi am rămas să lucrez cu ei.
Înainte de a înceta războiul ne-am mutat, cu toate aparatele, fişele şi registrele, la un profesor neamţ, care avea o casă cu etaj, foarte mare, în Sibiu, pe strada care acum se numeşte a Moscovei...
...În 28 aprilie 1945, s-a publicat capitularea Germaniei hitleriste şi încetarea războiului. Era în ziua de Paşti. În tot Sibiul se auzea salvă de tunuri şi de arme de foc. Camarazii mei, chiuind de bucurie, trăgeau şi ei în castanii de pe marginea străzii, în timp ce mă rugam, mulţumind lui Dumnezeu; după care am scris poezia „Pace vouă!" Camarazii mei au luat toate registrele şi fişele mesagiilor de alarmă şi pe cele completate şi pe cele necompletate şi le-au dat foc în curtea profesorului. Eu mi-am luat dintre ele trei registre, necompletate, pe care, mai târziu, le-am umplut cu poezii. Le am şi acum în manuscrisele mele.
Am avut apoi cinci luni de viaţă militară complet liberă. Am avut prilejul să citesc aproape toate cărţile teologice procurate şi Sfânta Scriptură şi să scriu poeme şi poezii...”
Fragment din povestirea «Crucea vieții mele» – manuscris