«Cu durere spun: ne-am deprins a crede că suntem dreptcredincioşi, că facem binele, că purtăm credinţa, dar în realitate suntem nişte ticăloşi vrednici de plâns, săraci şi orbi, goi şi lipsiţi de Dumnezeu. Această stare sufletească jalnică, această nedemnă - învârtoşată - falsitate este cauzată, în primul rând, de duhul cel rău şi viclean al veacului acestuia, de duhul superficial, exterior, formalist cu care noi facem astăzi părtăşie. » G.G.
Cuvânt lămuritor
Privind către chipul șubrezit al vieții noastre și văzând cum ne îndepărtăm tot mai mult de Dumnezeu, în zbuciumul meu lăuntric, am scris mai multe lucrări, în proză şi în versuri, pe care le-am rânduit în paginile trimiterilor de mai sus:
Mă rog Bunului și Milostivului Dumnezeu să izbăvească lumea de superficialitate, de necredință, dar mai ales să ne izbăvească pe noi preoții de formalism și de ipocrizie.
Îmi stăruie în suflet îngrijorare adâncă pentru Familia românească, pentru Familia creștină care este nucleul societăţii, „răsadniţa de virtuţi şi izvorul de întărire morală”. Știm că doar în sânul ei îşi primeşte copilul cele dintâi îndrumări de viaţă, primele sfaturi și călăuziri care rămân întipărite în sufletul său pentru totdeauna. Ce binecuvântare poate fi mai mare decât aceea de a odrăsli în Familia creștină pruncuți crescuți întru „învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4) ?! Ce binecuvântare poate fi mai sfântă decât aceea de a rodi în sânurile tainice ale Familiei creștine vlăstarele cele alese întru într-armarea sufletului spre preoţia cea aleasă, preoția cea de vocaţie, călăuzitoare de buni creștini cucenici și omenoși și sfinți și cuvioși?!
Pentru a ne ferici Dumnezeu cu toate acestea, noi înșine va trebui să ne frământăm în stăruințele cele bune, să ne zdrobim inimile de durere pentru păcatele și pentru rătăcirile noastre și întorcându-ne cu inimă întreagă spre învățăturile Bisericii, către povețele Sfinților și către păzirea întru sfială și bucurie a Sfintelor Canoane, să preschimbăm viața noastră cea de acum în făclie de lumină în stare să aprindă căile de purtat ale acestei lumi.
Pricinile fărădelegilor, care ating astăzi adâncurile cele întunecate ale abisului și ale morții, nu pot fi altele decât părăsirea căilor Bisericii, uitarea rosturilor și rânduielilor și nesocotirea povețelor sfinte. Biserica și-a păzit până astăzi litera neștirbită a demnității, a legii, a dreptății. Disciplina ei, însă, este povară pentru mulți. De aceea litera se învechește în scoarța îmbătrânită a cărților vremii și astfel ignoranța se așază peste firea sufletelor noastre bolnăvite de ispitirile cele nevindecate ale viețuirii de toată ziua - vreme în care poruncile rămân pe mai departe stinse în inimile cele adânc încețoșate de uitare.
S-au lucrat multe și iscusite zidiri, frumoase biserici și altare ale credinței închinate lui Dumnezeu; Altarele inimilor noastre, însă, ajung a se învechi din zi în zi, și răutățile noastre odată cu ele, mergând cu fiecare ceas spre tot mai aprige căderi. Vedem cum chipul cel dinafară al Bisericii se înnoiește cu timpul, vreme în care sufletele noastre se ascund după frumusețile acestor zidiri sub chipul cel văruit al slavei acestei lumi, întocmai precum morții se risipesc în țărâna gropilor frumos acoperite și împodobite - atent grijite. Năvala tinerilor către școlile de teologie nu-i face mai buni nicidecum, nici mai cucernici, ci dimpotrivă: mai avari și mai hulpavi. Învățătura cea didacticistă, făcută și contrafăcută în așezămintele noastre de teologie înaltă, pe mulți dintre cei ce caută preoție nu-i face nicidecum mai vrednici și nici mai înțelepți și nici mai cuvioși decât mătușile și uncheșii pe care vor a-i călăuzi și a-i păstori. Greșeala acestor mulți călăuzitori să fie oare aceea că sunt prea tineri ?! Oare ? Nu cumva noi toți suntem prea mult necopți și prea puțin credibili, prea netocmiți și goi de îndrăzneală pentru cele de bună pricepere?! Văd că am ajuns încă și acum la cuvântul cărții care zice: „Toți ne-am abătut, toți ne-am depărtat. Netrebnici ne-am făcut ! Nu mai este cine să facă dreptate ! Nu mai este niciunul !”. Și ce durere..! Ce neostoită durere...!
Cu câtă ușurință luăm asupră-ne chemarea Tainei Înfricoşătoare a Preoţiei?! Oare nu cumva această ușurătate a noastră a semănat în lume ușurătatea fărădelegilor până dincolo de culmile disperării ?! Nu cumva acest fel al nostru de a viețui și de a sluji și de a propovădui, năimiți fiind, bolnavi fiind, necredincioși fiind, au adus Biserica noastră Ortodoxă în suferința unei icoane falsificate, prost împodobite, mânjite de rujul murdar al minciunilor, al falselor noastre declarații de dragoste către Dumnezeu?
Ceea ce-mi doresc prin umila mea cugetare și scriere este să-mi pot mărturisi durerea pentru pierderea sincerității în privința relației noastre cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, să-mi așez în aceste destăinuiri dorul și nădejdea ca Biserica Țării acesteia să redevină „Grădina Maicii Domnului”, cu adevărat, aşa cum au văzut-o și au numit-o toţi oamenii de curată profunzime care au vizitat în trecut aceste locuri ale noastre. Ceea ce-mi doresc din străfunduri este să înviem degrabă din moartea fățăriilor, din negura slavei deșarte, din putrejunea nedreptăților și a vanităților de tot felul și să ne izbăvim de batjocura lumii, de nesocotința celor care, pentru păcatele noastre, întinează numele Domnului; să ne izbăvim de neîndurarea celor ce se smintesc la vederea fățărnicirii noastre și să ne îndreptăm în chip hotărât spre dreptate și cumințenie!
Așa să ne ajute Dumenzeu ! Doamne, apără-ne și ne păzește !
pr. Gheorghe Grigore
- Glas de îndreptare
- Versuri
Mă rog Bunului și Milostivului Dumnezeu să izbăvească lumea de superficialitate, de necredință, dar mai ales să ne izbăvească pe noi preoții de formalism și de ipocrizie.
Îmi stăruie în suflet îngrijorare adâncă pentru Familia românească, pentru Familia creștină care este nucleul societăţii, „răsadniţa de virtuţi şi izvorul de întărire morală”. Știm că doar în sânul ei îşi primeşte copilul cele dintâi îndrumări de viaţă, primele sfaturi și călăuziri care rămân întipărite în sufletul său pentru totdeauna. Ce binecuvântare poate fi mai mare decât aceea de a odrăsli în Familia creștină pruncuți crescuți întru „învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4) ?! Ce binecuvântare poate fi mai sfântă decât aceea de a rodi în sânurile tainice ale Familiei creștine vlăstarele cele alese întru într-armarea sufletului spre preoţia cea aleasă, preoția cea de vocaţie, călăuzitoare de buni creștini cucenici și omenoși și sfinți și cuvioși?!
Pentru a ne ferici Dumnezeu cu toate acestea, noi înșine va trebui să ne frământăm în stăruințele cele bune, să ne zdrobim inimile de durere pentru păcatele și pentru rătăcirile noastre și întorcându-ne cu inimă întreagă spre învățăturile Bisericii, către povețele Sfinților și către păzirea întru sfială și bucurie a Sfintelor Canoane, să preschimbăm viața noastră cea de acum în făclie de lumină în stare să aprindă căile de purtat ale acestei lumi.
Pricinile fărădelegilor, care ating astăzi adâncurile cele întunecate ale abisului și ale morții, nu pot fi altele decât părăsirea căilor Bisericii, uitarea rosturilor și rânduielilor și nesocotirea povețelor sfinte. Biserica și-a păzit până astăzi litera neștirbită a demnității, a legii, a dreptății. Disciplina ei, însă, este povară pentru mulți. De aceea litera se învechește în scoarța îmbătrânită a cărților vremii și astfel ignoranța se așază peste firea sufletelor noastre bolnăvite de ispitirile cele nevindecate ale viețuirii de toată ziua - vreme în care poruncile rămân pe mai departe stinse în inimile cele adânc încețoșate de uitare.
S-au lucrat multe și iscusite zidiri, frumoase biserici și altare ale credinței închinate lui Dumnezeu; Altarele inimilor noastre, însă, ajung a se învechi din zi în zi, și răutățile noastre odată cu ele, mergând cu fiecare ceas spre tot mai aprige căderi. Vedem cum chipul cel dinafară al Bisericii se înnoiește cu timpul, vreme în care sufletele noastre se ascund după frumusețile acestor zidiri sub chipul cel văruit al slavei acestei lumi, întocmai precum morții se risipesc în țărâna gropilor frumos acoperite și împodobite - atent grijite. Năvala tinerilor către școlile de teologie nu-i face mai buni nicidecum, nici mai cucernici, ci dimpotrivă: mai avari și mai hulpavi. Învățătura cea didacticistă, făcută și contrafăcută în așezămintele noastre de teologie înaltă, pe mulți dintre cei ce caută preoție nu-i face nicidecum mai vrednici și nici mai înțelepți și nici mai cuvioși decât mătușile și uncheșii pe care vor a-i călăuzi și a-i păstori. Greșeala acestor mulți călăuzitori să fie oare aceea că sunt prea tineri ?! Oare ? Nu cumva noi toți suntem prea mult necopți și prea puțin credibili, prea netocmiți și goi de îndrăzneală pentru cele de bună pricepere?! Văd că am ajuns încă și acum la cuvântul cărții care zice: „Toți ne-am abătut, toți ne-am depărtat. Netrebnici ne-am făcut ! Nu mai este cine să facă dreptate ! Nu mai este niciunul !”. Și ce durere..! Ce neostoită durere...!
Cu câtă ușurință luăm asupră-ne chemarea Tainei Înfricoşătoare a Preoţiei?! Oare nu cumva această ușurătate a noastră a semănat în lume ușurătatea fărădelegilor până dincolo de culmile disperării ?! Nu cumva acest fel al nostru de a viețui și de a sluji și de a propovădui, năimiți fiind, bolnavi fiind, necredincioși fiind, au adus Biserica noastră Ortodoxă în suferința unei icoane falsificate, prost împodobite, mânjite de rujul murdar al minciunilor, al falselor noastre declarații de dragoste către Dumnezeu?
Ceea ce-mi doresc prin umila mea cugetare și scriere este să-mi pot mărturisi durerea pentru pierderea sincerității în privința relației noastre cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, să-mi așez în aceste destăinuiri dorul și nădejdea ca Biserica Țării acesteia să redevină „Grădina Maicii Domnului”, cu adevărat, aşa cum au văzut-o și au numit-o toţi oamenii de curată profunzime care au vizitat în trecut aceste locuri ale noastre. Ceea ce-mi doresc din străfunduri este să înviem degrabă din moartea fățăriilor, din negura slavei deșarte, din putrejunea nedreptăților și a vanităților de tot felul și să ne izbăvim de batjocura lumii, de nesocotința celor care, pentru păcatele noastre, întinează numele Domnului; să ne izbăvim de neîndurarea celor ce se smintesc la vederea fățărnicirii noastre și să ne îndreptăm în chip hotărât spre dreptate și cumințenie!
Așa să ne ajute Dumenzeu ! Doamne, apără-ne și ne păzește !
pr. Gheorghe Grigore